Tura mea cu Horia a fost cadoul pe care mi l-am oferit anul acesta de ziua mea. Am găsit mountainguide.ro şi am fost surprinsă să văd atât de multe testimonialuri. Am citit câteva dintre ele, unele şi mai vechi, şi mi-am dat seama că nu aveau cum să fie inventate, totul era real. Am scris un mail scurt la adresa din contact, iar Iulian mi-a răspuns foarte prompt, spunându-mi că el nu este disponibil în perioada aceea, dar că Horia ar putea să mă însoţească într-o tură. Perfect!
Am plătit şi m-am felicitat pentru ce cadou frumos tocmai îmi făcusem. Apoi a venit panica, atunci când mi-am dat seama ce urma să fac. Îmi doream de mult să fac o drumeţie serioasă, dar nu singură, cu un ghid pe care nu îl cunoşteam. Am început să scriu emailuri cu întrebări, la care am avut întotdeauna răspunsuri prompte şi detaliate, atât de la Horia, cât şi de la Iulian. Mi-am făcut bagajul cu mult discernământ, lăsând la o parte trusa de machiaj şi rochiile vaporoase.
M-am întâlnit cu Horia în Braşov şi m-am relaxat foarte repede în prezenţa lui. Am pălăvrăgit uşor in masina până la Moeciu, unde inainte de a porni la pas, mi-a verificat greutatea bagajului şi modul în care îmi legasem bocancii. Prin gospodăria cuiva, erau copii care se jucau în curte, nepăsători de noi, am urcat pe deal, în spatele curţilor, până când n-am mai avut nimic împrejur care amintea de oameni. Doar animale, împrăştiate pitoresc pe dealurile verde crud. Casele rămăseseră în urmă şi formau un peisaj de bunăstare şi pace. Încet, peisajul s-a schimbat – am ajuns la pădure, unde m-am bucurat de susurul pârâielor, de foşnetul frunzelor uscate şi trosnetul acelor de brad sub tălpile bocancilor mei noi, de frântura luminii asupra diferitelor stadii ale vieţii din jur, de mirosul revigorant al bradului.
Conversaţia cu Horia s-a limitat la exclamările mele asupra perfecţiunii din jurul meu, până şi pietrele erau frumoase şi se lăsau descoperite privirii mele curioase. După câteva ore, am început să obosesc, iar Horia, foarte empatic, a început să îmi explice cum să îmi coordonez mişcarea picioarelor cu cea a braţelor şi, dacă pot, şi respiraţia. Şi să fiu atentă să îmi dozez efortul constant. Am început să fac asta şi să mă concentrez pe braţ, picior, braţ, picior. Respiră. Respiră. Fără să îmi dau seama, am reluat discuţiile cu Horia, deci tehnica a funcţionat. Am făcut popas într-un luminiş scăldat de soarele blând, unde am mâncat delicioşii biscuiţi şi ne-am îmbătat cu verdele Chartreuse din jurul nostru.
Apoi am continuat mersul constant. Nici urmă de imaginea catifelată de mai jos, dar eram fascinată de nouă textura, de culoarea diferită şi de expansiunea din jurul meu. Am realizat dintr-o dată că în peisajul meu urban nu văd niciodată atât de departe, întotdeauna există un cap de perspectiva. Aici, nimic. Nici macar nori.
Pe drum, am văzut brânduşe dezgolite de zăpadă, genţiane sfidănd pietrele, gălbenele delicate, am auzit şuierul vântului, am respirat aerul proaspăt, totul într-o stare de graţie vecină cu perfecţiunea.
Am urcat pe vârful Tătaru şi aş fi ţopăit de fericire şi satisfacţie, dacă nu m-aş fi concentrat atât de tare să nu mă culce vântul. Am încercat să îi fac o poză lui Horia, dar nu am reuşit să îi prind şi capul, sorry Horia!
Cabana de la Padina a fost foarte primitoare, am fost uimită de diversitatea şi multitudinea papucilor, mai ales că toată cabana era ocupată. Atmosfera convivială şi prietenoasă m-a făcut să îmi doresc să mă întorc, iar cina a fost una dintre cele mai delicioase pe care pot să mi le amintesc.
A doua zi m-am simţit mult mai confortabilă şi mai puternică, astfel că traseul mai lung nu mi-a pus probleme. Am mâncat cele mai delicioase sandwichuri făcute de Doina şi am contemplat în tăcere natura.
Horia a fost un camarad care m-a făcut să îmi amintesc de personajul meu favorit, Siddharta şi relaţia lui de prietenie profundă cu Govinda, partenerul lui de “drum”. Metafora ar trebui să fie evidentă. Mulţumesc Horia pentru sfaturi, explicaţii şi pilde!
Irina, Iunie 2016
